Spitalul (25)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

Abia plecat Stein, în încăpere năvăli Avram, împingând-o pur și simplu la o parte pe secretară, afectată că nu i-a cerut permisiunea de a intra.

Chiar și Lazăr se arătă nemulț umit de modul în care a fost deranjat, dar de data asta funcționarul nu părea să aibă timp de formalități:

— Domnule administrator general, nici nu știu cu ce să încep!

— Să începi prin a bate la ușă!

— Dar…

— Ieși afară!

— E foarte important!

— Ieși afară sau o să-ți pară rău!

Omul ieși, dar peste o clipă fu chemat înapoi.

— În război nu e timp de formalități, spuse el cu dojană. Chiar și rapoartele se scurtează și…

— O armată puternică trebuie să țină întotdeauna la formă. Altfel cade în anarhie.

— Eu…

— Să nu mai discutăm despre asta! Pe viitor să fii mai atent! Acum poți să vorbești.

— Nici nu știu cu ce să încep. Sunt două noutăți la fel de grave. Unu: domnul profesor Penescu a fost internat la contagioși și izolat.

— Cine l-a internat acolo?

— Șeful clădirii anexe. A spus că-i trimite și în fața tribunalului militar, imediat ce-i poate scoate de acolo. A două știre…

— Stai să terminăm cu asta! Păi, după câte știu eu, Penescu îmi era subordonat mie.

— Da, dar și șefului clădirii anexe. Se pare că a introdus un regim de austeritate acolo și că a găsit o mulțime de nereguli, că a amenințat că-și reclamă șeful și că avea și dovezi în această direcție.

— Da, știu. Penescu a fost întotdeauna un caraghios. Probabil că a făcut iarăși pe revoluționarul și că…

— Domnule administrator general, trebuie să interveniți pentru el. E în joc serviciul nostru. Avram era atât de surescitat încât uita de orice regulă și-i intra șefului său în vorbă.

— Am să fac tot ce pot. Am să încerc să vorbesc și cu domnul Comandant pentru el.

— Dar trebuie să vă decideți repede! Ăștia o să-l opereze sau cine știe ce o să-i facă și mortul este întotdeauna mai vinovat pentru că nu știe să se apere.

— Nu întotdeauna. Uneori morții devin martiri.

— Dacă vor avea un antecedent, se vor lega și de noi.

— De asta să nu-ți fie frică! Pentru prea multă cinste n-o să te închidă nimeni!

— Dați-mi voie să vă spun și cealaltă noutate și veți vedea că lucrurile sunt cum nu se poate mai grave. A fost ucis Nasch.

— Babalâcul? De cine?

— De către un comitet de acțiune care a ajuns la concluzia că Nasch nu a apărat în mod cinstit interesele pacienților. El a fost acuzat că a mituit serviciul nostru. N-am avut și până acum destui dușmani? Punându-le pe amândouă una lângă alta. Dacă…

— Care amândouă?

— Cele două vești pe care vi le-am adus. Dacă o să se vadă că un administrator din serviciul nostru poate fi trimis pentru mită în fața tribunalului…

— Despre cine vorbești?

— Despre domnul Penescu, bineînțeles…

— Cum pentru mită?

— Păi, că tocmai asta vor să-i pună în cârcă! Nu puteau să-l dea în judecată pentru cât e de cinstit!

— Stai să mă gândesc puțin.

Lazăr își luă capul în mâini: cu toate relațiile care existaseră pe vremuri între Penescu și Luca, era convins că tânărul mai păstra totuși o undă de nostalgie față de fostul său profesor, care, oricum, reprezenta pentru el o parte din tinerețea sa. Dar cum să dai de Luca? Dacă ar fi știut cu câteva clipe înainte, l-ar fi rugat pe Stein să-i comunice Comandantului… Dar adevărul era că Stein o fi aflat și el între timp totul și-i va spune si din proprie ini țiativă lui Luca… Ar mai putea să vorbească și cu Bârzu. În calitate de consilier juridic, el ar trebui să fie cel în măsură să-și dea avizul dacă Penescu va ajunge sau nu în fața tribunalului. Întinse mâna către telefon, dar își dădu seama că are încă prea puține elemente.

— Mergem în clădirea anexă! îi spuse lui Avram, sculându-se. Pe drum ai să-mi mai spui câteva lucruri în primul rând cine girează acum postul lui Penescu?

— Păi, adjunctul lui, bineînțeles.

— Nu-i deloc bineînțeles! Și, în afară de asta, eu nici nu știu cine e adjunctul ăsta.

— Îl cheamă Duma.

— Duma? Nu cumva… Nu-i cumva cumnatul meu scump și drag?

— Nu știu! A fost internat la începutul evenimentelor în pavilionul de psihiatrie.

Pretinde că-1 cunoaște de multă vreme pe domnul Comandant și că…

— E clar! Nemernicul ăsta n-are ce căuta în subordinea mea!

— A intervenit comandantul clădirii anexe personal pentru el.

Trecând prin fața unui pavilion, li se înfățișă înainte un spectacol straniu: din clădire ieși la început un fel de valet, după felul în care era îmbrăcat, apoi o femeie înaltă cu o coafură deosebit de pretențioasă, la fel cum deosebit de pretențioasă era și rochia lungă dintr-o mătase chinezească neagră imprimată cu flori mari. Doamna coborî scările sprijinindu-se pe un baston cu măciulie de aur (?) și poate din cauza tocurilor foarte înalte (?) ș chiopăta. (Dar probabil că totuși nu din cauza asta.) În urma ei veneau mai multe persoane îmbrăcate în haine obișnuite de stradă. Întregul alai se îndreptă solemn spre ieșirea spitalului. Curios, la fel ca to ți cei ce priveau trecerea ciudatului personaj atât de nepotrivit în decorul din jur, Lazăr n-avu totuși răbdarea să-și piardă vremea urmărind cortegiul în continuare. Smucindu-1 de braț pe

Avram, care se oprise să caște gura, Lazăr, aproape fugind, zise:

— Acum spune-mi altceva! Pe Duma, fii liniștit, îl pun eu acolo unde îi este locul!

— Vedeți, treaba asta nu este chiar atât de clară, se străduia Avram să se țină de șeful lui. După câte știți, Nasch n-a fost încă numit oficial lider al pacienților. Dacă ar fi fost numit, ar fi devenit și membru al statului major…

— Stai că pentru locul acela mai candidau, după câte știu și Iancu și… și chiar și eu…

— Pentru două locuri ați candidat dumneavoastră și ceilalți doi. Plus domnul consilier Bârzu, să nu uităm. Dar erau două locuri!

— Cum așa?

— Păi, ați aflat la momentul potrivit că s-a mai eliberat un loc în statul major.

— Și atunci Nasch nu era oficial nimic?

— Pe hârtie nu, dar în realitate își exercita toate drepturile.

— Și cine se află acum în locul lui?

— Păi, sunt mai mulți candidați.

Au ajuns la poarta spitalului, au ieșit fără să-și întrerupă discuția, s-au făcut că nu văd când li se vâră plicurile de rigoare în buzunare, doar Avram părea puțin stânjenit că, e mituit de față cu șeful său, mai ales că, imprudent, dintr-unul banii și rupse plicul, lucru pentru care se alesese cu o uitătură urâtă din partea tuturor celor din jur: de plicuri mai este nevoie! De ce să le distrugi? Apoi au răspuns la tot felul de saluturi și au pătruns în ceea ce se numea „clădirea anexă”, de fapt un staționar pentru tuberculoși.

— Uite ce este, îi spuse Lazăr lui Avram, te-am adus cu mine din două motive: în primul rând pentru ca să înveți și în al doilea rând pentru că am de gând să te ridic în funcție. Dacă n-ai să mai fii atât de repezit, bineînțeles.

În clipa aceea, fură opriți de un individ în uniformă de medic și de un militar, așa că Lazăr nu mai apucă să-i spună lui Avram că are de gând să-l facă un fel de consilier particular, post în care ar fi avut ea sarcină să-l informeze mereu cu tot ce se întâmpla în jur.

— Bună ziua, domnule administrator general, salută cel care părea să fie medicul.

Sunt doctorul Dimitrovici, șeful „stabilimentului.”

— „Stabiliment”?

— Așa ne-am obișnuit să-i spunem.

— Dânsul este adjunctul administratorului spitalului, încercă să facă Lazăr prezentările. Dar doctorul Dimitrovici nu-1 învrednici pe Avram cu atenția sa.

— Poftiți pe aici, îl îndrumă șeful staționarului. Adam lăsă cuminte o distanță de vreo doi pași între el și șeful său care o luă înainte cu medicul. În urma micului grup venea soldatul.

— Lucrați de mult aici? întrebă Lazăr, ca să spună ceva.

— De peste opt ani.

Intrară într-o clădire. La ușă stătea o santinelă . Îl lăsară pe Avram pe coridor împreună cu soldatul care i-a însoțit și se instalară în cabinetul lui Dimitrovici.

— Bănuiesc că știți de ce am venit, începu Lazăr.

— Vă așteptam deja de multă vreme. În calitatea oficială, dacă pot să spun așa, pe care v-o asumați trebuia să veniți și pe la noi.

— Trebuia?

— M-da… Domnule Lazăr, de opt ani conduc această secție și nu am să-i permit nimănui să-și vâre nasul aici. M-ați înțeles? Eu fac de mult parte dintre cei care beneficiază de dreptul primar, pe când dumneavoastră abia ați…

Lazăr se sculă, voi să plece, dar se așeză înapoi pe scaun.

— După câte știu, n-ați mai putut de nerăbdare sa. intrați cât mai repede sub protecția spitalului. Nu vi se pare ciudat să vă revoltați acum când depindeți total de noi?

— EU? Eu nu depind de nimeni! De opt ani…

— Bine. Lazăr se sculă din nou. Mă întreb de unde veți obține din clipa aceasta medicamente, hrană și toate celelalte. De la noi nu veți mai primi nimic.

— O să ne aprovizionăm singuri.

— Foarte bine. În cazul acesta am scăpat de o grijă. Doar că prin străzile rechiziționate de spital, nu veți trece. N-aveți decât să vă construiți o pasarelă…

— Doar n-o să… Vrei să spui că ne veți bloca fondurile și că veți acționa împotriva noastră?

— Domnule cum te vei fi numind… Lazăr se enerva ori de câte roi un nătărău îl tutuia.

Eu nu vreau să spun nimic. Dar din clipa asta nu mai faceți parte din administrația pe care o conduc eu.

— Administratorul nu conduce o administrație

— Foarte bine. Lazăr o luă spre ieșire.

— Nu aveți nici dreptul și nici calitatea să luați asemenea hotărâri!

— Mă rog, Lazăr era deja cu mâna pe clanță.

— Și ce s-ar întâmpla dacă v-aș aresta?

— Nimic. Ce să se întâmple? Numai că vă atrag atenția că armata se va retrage din spital și deci și din „stabilimentul ăsta.

— Cheamă soldatul!

— Dacă te atingi de mine, te sfârtec cu mâna mea, spuse Lazăr.

— Du-l la arest, îi ordonă medicul soldatului care se prezentase în cabinet. La ieșire, Lazăr măi apucă să audă cum Dimitrovici îl cheamă la el pe Avram.

— Nu trata cu el! strigă Lazăr! E un trădător!

— Mișcă! făcu soldatul și-l îmbrânci.

În drum spre locul în care-l încuie soldatul, Lazăr mai avu ghinionul să-l întâlnească și pe Duma. Acesta purta pantaloni bufanți, iar halatul îi era încins cu o curea lată. Numai diagonala îi mai lipsea.

— Unde-i duci? îl întrebă pe soldat.

— La arest.

— Bagă-l la doisprezece. De acolo nu poate să încerce nimic. Coborâră niște scări și soldatul îl încuie într-o cămăruță de la subsol. Un bec chior lumina mica încăpere și Lazăr se așeză pe singura mobilă care se găsea acolo: un fel de ladă. O chiuvetă picura într-un colț și orice încercare de a o face să se liniștească se dovedi zadarnică. După puțin timp, auzi lovituri în ușă. Tăcu și așteptă. Cel de afară mai bătu de câteva ori.

— Ce-i? Ai asurzit? auzi vocea lui Duma. N-ai crezut că o să-mi pici chiar acum în lăbuță! Apoi îi stinse și lumina: comutatorul se găsea pe coridor.

Lazăr așteptă să-l audă plecând. I se păruse că atunci când îi vorbise Duma, cineva încercase să-i răspundă. Poate că se mai afla cineva închis într-o altă cămăruță vecină.

— Hei! E cineva pe aici? întrebă el, după ce stătuse o vreme într-o liniște totală. Nu-i răspunse nimeni. În încăperea în care se afla era frig și începu să tremure.

Probabil că așa trebuie să fie sfârșitul, își spuse Lazăr făcând doar o comparație, pentru că era ferm convins că actul căruia îi căzuse victimă nu era decât o tâmpenie săvârșită de către un disperat. Până la urmă o să-l scoată de acolo, dar sista nu va fi decât o amânare.

Sfârșitul va veni oricum, chiar dacă până și el încetase să se gândească de o vreme la el. Însă pe Dimitrovici nu-1 putea înțelege: nu-1 putuse înțelege niciodată, nici pe vremea în care se dăduse mare legionar, nici după aceea, când dispăruse pentru o vreme din atenția publică și când se zvoniră totuși destule lucruri despre el. Un isteric… Bine, acum a vrut să scape de Penescu. Mă rog! L-a deranjat că nu l-a l ăsat să fure, așa cum era obișnuit s-o facă de atâția ani. Mă rog. L- a închis și gata! Până aici era totul clar. L-a închis și… gata! Dar de ce ieșirea asta prostească și împotriva lui, împotriva administratorului general? De unde și până unde? Nici măcar n-a încercat să ajungă la o înțelegere în prealabil! Tâmpitul era atît.de încrezut încât nu s-a decis să se târguiască… Nu-i nimic! O să-l ia și pe el dracu’! Doar că asemenea idioți nu fac decât să grăbească sfârșitul întregii acțiuni! Iar Duma… Duma ăsta nu putea să nu facă și el pe nebunul un pic. Măcar un pic! Prostul ăsta s-a dat cu capul de zid ori de câte ori s-a ridicat împotriva lui, împotriva lui Lazăr! Dar nu se potolește prostul! Nu se potolește, domnule! Și în curând iar o să se vindece pentru o vreme fără voia lui. Numai că de data asta o să primească o lecție pe care n-o s-o mai uite nici­odată…

Dar lucrurile erau mult mai grave, fapt care-i fu dat lui Lazăr să-l simtă în acea mizerabilă cămăruță de subsol: întotdeauna într-o ierarhie tiranică, dictatura se răsfrânge pe rețea în jos transmisă de niște relee care oriei t ar fi de mărunte, încearcă să nu se dezmintă de ticăloasele modele pe care le au în față.

Îi era tot mai frig. Începu să umple timpul cu calcule. Acum au auzit și cei de la spital despre evenimen­tele de aici. Peste o jumătate de oră o să afle Luca. Peste cel mult o oră vor interveni. Numai dacă n-au căzut la învoială cu câinele ăla de Avram. Dacă fac prostia și-l schimbă cu Avram, își pierd toate atu-urile, asta însemnând că orice derbedeu ca Dimitrovici poate schimba după bunu-i plac ierarhiile. Ei, bine, atunci. Dar nu, Luca nu este chiar atât de prost. Poate că dacă ar fi sfătuit de Iancu. Dar nici măcar Iancu nu l-ar sfătui așa ceva. E prea lucid pentru asemenea prostii.

Era întuneric și degeaba se uita la ceas, nu vedea cadranul. Va trebui să aprecieze în gând. Peste cel mult o oră — o oră și jumătate vor veni să-l scoată de acolo. Doar de nu s-ar mai precipita și alte evenimente: o nesupunere fățișă a clădirii anexe, noi atentate de felul celui căruia i-a căzut victimă Nasch sau cine știe ce alte năzdrăvănii. Adevărul e că trebuiau să prevadă din timp toate astea, numai că fiecare nu s-a gândit decât strict la situația sa, Probabil că și Luca, cel care ar fi .trebuit să aibă o privire de ansamblu, probabil că și el… Dar ele unde Luca și privirea de ansamblu? Luca e prea fluturaș pentru, așa ceva. Cu toate că în ultimele ceasuri a fost gata să creadă și ei, Lazăr, că Luca este capabil de fapte mari. A fost gata-gata să creadă că… Modul în care a vorbit toată lumea despre „domnul Comandant” ca despre un supraom, făcând parte dintr-o elită .printre atâtea ierarhii contestate…. modul în care se găsea deasupra tuturor invidiilor și mașinațiunilor, domnule, păi oricine s-ar fi lăsat înșelat! Dar stai! De unde și până unde această devalorizare bruscă a lui Luca? Până una-alta nu Comandantul este cel care a pățit-o. Până una-alta, Comandantul este cel care mai are posibilitatea de a-1 mai scoate de acolo, de Comandant îi sunt legate toate speranțele momentane… Atunci de ce să-l pui la îndoială tocmai acum? Toată porcăria vine de la Veta! De ce nu i l-a trimis pe Chirian? Cu Chirian alături n-ar fi îndrăznit măgarul ăsta încrezut de Dimitrovici să se atingă de el. Dacă va ieși de aici, Chirian va fi garda lui personală. Iar armata va trebui s-o scoată din incinta spitalului. Chirian și oamenii lui vor fi armata. Da, dacă va ieși — și nu se poate, să nu iasă peste câteva minute, maximum peste o jumătate de oră, hai o oră și jumătate — , dacă va ieși, va trebui să dea cu Dimitrovici de pământ, să-l facă praf. De Duma să nici nu mai vorbim… Că l-a numit pe Penescu administrator aici a fost într-adevăr o prostie: cine este azi dispus să lucreze bine și să-ți fie credincios, dacă nu este sigur că va putea să-și ia și el partea din toată agoniseala pentru care muncește? Penescu n-a făcut decât să-i descurajeze pe oameni! Dar, după toate câte s-au întâmplat, dacă l-ar destitui acum, n-ar face decât să dea impresia că le-a făcut o concesie lui Dimitrovici și lui Duma. Penescu va trebui ridicat în funcție și trecut pe linie moartă. iar când îl va uita toată lumea va fi trimis înapoi la liceul lui. Hic, haec, boc, vorba lui Luca.

Dar până una-alta, timpul trecea, el nu avea cu ce să se înfășoare, iar în subsolul acela era tot mai frig. Dârdâia de-a binelea și începură să-i clănțăne și dinții și numai asta ar mai fi lipsit să-l găsească în halul ăsta toți ticăloșii ăia de teapa lui Dimitrovici sau Duma! Ar fi fost groaznic să deschidă acum Duma ușa și să-1 găsească dârdâind și sa creadă imbecilul că el tremura de frică. Trebuie să fie groaznic să pierzi, adevărul fiind că el n -a pierdut încă niciodată, n-a căzut încă atât de spectaculos ca acum, a stat toată vremea și și-a înjurat urcușul lent, căci asta a făcut de când se știa, a urcat lent, perceptibil doar dacă te uitai din când în când nu foarte des -— Înapoi și vedeai de unde ai pornit; este adevărat, se mai împleticea din când în când, dar suficient de rar și la fel de imperceptibil ca înclinația pantei pe care urca. Acum risca pentru prima oară să cadă cu adevărat, observabil pentru toată lumea și din orice punct, iar dacă pățești așa ceva înseamnă că poți să-ți frângi gâtul, lucru absolut posibil pentru cel care s -a, cățărat pe creste abrupte, căutând spectaculosul. Căderea reală, cea vizibilă dinăuntru și din afară, din toate părțile și de către toți, era un lucru nou și îngrozitor, despre care degeaba te mințeai ca face parte din regulile jocului.

Se sculă în picioare și începu să se miște prin sala scufundată în întuneric, se lovi de  ceva, se lovi de perete, se lovi la picior, găsi cu greu locul abia părăsit, ascultă câteva clipe tăcerea grea care-1 învăluia. Nu! Era o oră îngrozitoare aceasta și-l cuprinse o spaimă pe care o crezuse pierdută de mult în anii copilăriei, o spaimă care mușca asemenea unui câine turbat, iar el nu se putea apăra nicicum, rațiunea și forța și șiretenia și tot ceea ce a învățat într-o viață nu-i puteau ajuta cu nimic, lăsându-l gol și fără de apărare în fața fiarei dezlănțuite. Iar mușcăturile ei, mușcăturile spaimei, dureau îngrozitor și savură toată gama durerii până ce nu mai simți nimic. Șezu pe lada aceea — sau ce-o fi fost — , dârdâia, nu se mai gândea la nimic.

Un gol, la fel de compact ca întunericul în care se înecase, se prăvălise peste el, strivindu-l. Îi mai rămăsese doar viața.

Pe urmă, peste o vreme, în nimicul acela începu să deslușească ceva: zgomote, pași. Pe urmă iarăși nimic și, după un timp, din nou pași. Poate alți pași. Cineva umbla la ușă. Lumina îl izbi violent, dar nu-1 putea împiedica să nu dârdâie. Uitase în clipa aceea să verifice dacă durase într-adevăr o oră și jumătate detenția sa sau doar câteva minute sau câțiva ani.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.